Inaintea universului a fost Ubik

Din nou la librarie, din nou cautand o provocare, din nou citind promisiunile mai mult sau mai putin seducatoare de pe copertile cartilor menite sa te faca sa iesi din magazin cu portofelul mai usor (dar evident zambind fericit).

Trebuie sa recunosc ca atunci cand am cumparat Ubik am fost cucerita de coperta multicolora. Auzisem vag despre autorul ei, Philip K. Dick, asa ca mi-am spus ca probabil au existat motive mai proaste sa iti cumperi o carte.

N-am citit mare lucru din vasta literatura SF din simplul motiv ca sunt (foarte) putin snoaba cand vine vorba de carti. Dar m-am inselat teribil pentru ca romanul SF al lui Dick este nu un simplu roman de aventuri, ci o carte filosofica- cu rezonante platoniciene.

In ceea ce resprezenta viitor pentru autor, adica in 1992, societatea capitalista este o minunatie, in care si pentru a-ti parasi propriul apartament trebuie sa iti platesti usa, sau risti sa fii dat in judecata...de o usa. Dar, mai important, fenomenul parapsihologic ia proprortii: exista numerosi telepati si precogs capabili, daca nu si dispusi, sa invadeze intimitatea oamenilor obisnuiti. Exista insa si inertiali- persoane care anuleaza abilitatile parapsihologice.

Glen Runciter conduce impreuna cu sotia sa semi-moarta Ella cea mai renumita agentie de prudenta- menita sa protejeze clientii de intruziuni nedorite. Un miliardar excentric solicita serviciile a 11 dintre cei mai talentati intertiali ai firmei. Astfel testerul Joe Chip, 10 inertiali dotati ai agentiei, insotiti de Pat, o tanara capabila sa se intoarca in trecut si sa schimbe cursul evenimentelor, si de Runciter insusi ajung pe Luna, unde SURPRIZA- o bomba orchestrata este detonata. Toata lumea supravietuieste, cu exceptia lui Runciter, sau cel putin aceasta este realitatea lui Joe Chip. Neimpiedicati de niciun obstacol, supravietuitorii se intorc pe Pamant, unde incearca in zadar sa ii induca sefului lor starea de semi-viata. Aceasta nu este insa singura problema: lumea care ii inconjoara regreseaza pana cand ajung in America anilor '30, iar Runciter cel mort le trimite mesaje bizare sub forma de graffiti pe peretii bailor si nu numai. Singura scapare din lumea muribunda este Ubik.

Ca am citit cartea cu sufletul la gura e putin spus, am simtit asa cum rar patesc o adanca admiratie pentru geniul lui Dick care a conceput un roman palpitant si profund in acelasi timp. Jos palaria!

Revelatie reloaded

Iesind de la un examen uracios asta iarna, am fost coplesita de frumusetea peisajului in timpul unei ninsori pe timp de seara. Am facut o poza cu telefonul si mi-am vazut de drum. Regasind astazi poza ratacita am realizat (din nou) cat este de important sa cascam ochii la frumusetea care ne inconjoara. Avem motive sa fim fericiti mai mereu. O ninsoare cateodata este un motiv suficient...(nu este chiar de sezon exemplul, dar la fel de bine se poate reformula: o ploaie torentiala poate fi motiv de zambet)

Tristetea lui Ovidiu

Mi-am imaginat uneori cum trebuie sa fi fost viata lui Ovidiu la Tomis. Permiteti-mi sa reformulez: mi-am imaginat cu groaza cum trebuie sa fi fost viata lui Ovidiu la Tomis. Oricat incercau revistele de cultura autohtone sa ma convinga ca marele poet admira masculinitatea barbosilor daci, nu ma dadeam convinsa. Cetateanul Romei iubitor de clima calda, bai si discutii despre arta, nu-mi parea genul care s-ar fi integrat intr-un grup de daci, mai degraba amatori de ghicitori decat de poezii despre arta iubirii- sau cel putin asa imi inchipuiam eu.

Cartea lui Vintila Horia [Dumnezeu s-a nascut in exil] este jurnalul ascuns al lui Ovidiu. Un jurnal lipsit de zorzoane stilistice, curat si sincer. Este splendida viziunea autorului: metamorfozarea subtila a poetului dintr-un hedonist cu pana fermecata intr-un exilat care il asteapta pe Dumnezeu, care asteapta Adevarul. Drama lui Ovidiu este ca a avut tot ce si-a dorit- avere, faima, amante, sotii- si toate acestea nu au fost de ajuns pentru a-i umple un gol din suflet. La Tomis se vede nevoit sa isi sondeze adancimile sufletului, caci ce altceva este de facut in taramul barbarilor? Amintirile se impletesc cu prezentul si cu speranta ca se va intoarce la Roma. Este in descrierea Daciei exilatului Ovidiu ceva care te infioara si iti da senzatia de frig. Vintila Horia, la randu-i exilat, isi varsa sufletul in randurile cartii- randuri adeseori triste, dar nu lipsite de speranta, caci Dochia, servitoarea daca, ii impartaseste poetului o mostra de intelepciune barbara: ca sa fii fericit nu ai nevoie sa posezi tot ceea ce iti doresti.

Aminitirea Romei incepe sa se estompeze, desi dorinta de a o revedea nu dispare [asemeni tentatiei pacatului], iar pe acest fundal un doctor grec ii aduce vestea ca l-a cunoscut pe Mesia, a vazut steaua si l-a aflat pe Fiul lui Dumnezeu abia-nascut in bratele Sfintei Maicii Sale. Dar doctorul l-a pierdut pe Mesia si de atunci tot cauta, pribeag fara alinare in asteaptarea inceputului propovaduirii. Noul zeu il insufleteste pe Ovidiu, care la randu-i asteapta cuvintele vietii, cuvintele Adevarului.

Cartea lui Vintila Horia, in ciuda faptului ca a fost caracterizata ca fiind necomerciala, a avut mare priza la public. Distins cu premiul Goncourt si intrand apoi intr-un scandal provocat de acuzatiile de fascism venite din tara, romanul-jurnal ramane, in incantatoarea-i simplitate stilistica si in sinceritatea-i dezarmanta, o carte care merita citita.

Origami

În zilele vesele asemenea unui cimitir într-o zi mohorâtă de toamnă dintr-un film englezesc, matematicienii pasionaţi de arta origamiului înfrumuseţează mediul ambiant prin aceste minunate reprezentări artistice multicolore. Când spun matematicieni pasionaţi de origami, nu mă includ în categorie, căci, deşi nimic nu mi-ar plăcea mai mult decât să împăturesc şerveţele la masă în formă de lebădă (sau flamingo- sic!), mă confrunt cu dilema de a avea două mâini stângi. Totuşi, atunci când vreau să mă bucur de frumuseţea artei împăturitului hârtiei mă duc în camera surorii mele, care aparţine categoriei de matematicieni menţionate.  

Ştefi Aniţa este artista din spatele imaginilor de mai jos şi sunt convinsă că va răspunde la provocări dacă se întâmplă să aruncaţi  una sau două în direcţia ei.

 

 

O pisică te îndeamnă să citeşti mai mult

Nu ridicaţi o sprânceană în mod vădit suspicios, vă rog. Da, această postare este despre o carte de non- ficţiune al cărei protagonist este reprezentat de un motan care şi-a dus traiul într-o bibliotecă dintr-un orăşel obscur din Iowa. Şi da, recunosc- îmi plac pisicile atât de mult încât ideea de a citi despre o felină portocalie nu mi s-a părut a fi una rea, ba chiar deloc. Dar să ştiţi că nu-mi pare rău pentru că l-am primit pe Dewey Citeştemaimulte Cărţi în viaţa mea. Povestea acestui motănel merită citită.

Dewey a supravieţuit unei nopţi aprige de iarnă într-o cutie de returnare a cărţilor aparţinând bibliotecii din Spencer. Nu se ştie cine l-a aruncat acolo, dar autoarea cărţii este persoana care l-a descoperit şi care a făcut propunerea de a-l păstra la bibliotecă. Alegerea a fost cum nu se poate mai bună, căci Dewey iubea oamenii. Cei singuri, cei trişti, cei mici, iubitorii de pisici şi nu numai, au avut de beneficiat de pisico-terapia adorabilului animăluţ. Incredibil, dar biblioteca din Spencer a ajuns cunoscută în toată ţara şi chiar peste hotare datorită locatarului pufos dispus să tragă un pui de somn în poala oricărui vizitator doritor.

Nu vă imaginaţi că cele 260 de pagini nu povestesc decât aventurile lui Dewey. Nicidecum. Căci, deşi relatările trăsnăilor şi tabieturilor pisoiului sunt fermecătoare, am apreciat întreruperile prin care aflam detalii despre viaţa celei care l-a iubit cel mai mult, Vicki Myron, autoarea cărţii. Viaţa grea reprezentată de căsnicia cu un alcoolic, problemele de sănătate şi cele financiare, moartea unor rude iubite- nimic nu i-a zdrobit spiritul acestei femei. A găsit mereu puterea de a se aduna şi de a merge mai departe. Ce poate fi mai inspirator de atât?

Dacă mă întrebaţi de ce se merită citită această carte, răspunsul meu este pentru mesajul simplu, dar puternic cum că omul din mila Proniei Divine poate îndura mult mai mult decât îşi imaginează, iar aportul de fericire adus de o felină portocalie nu trebuie neglijat.

Cum să creşti un avocado - prima parte

De fiecare dată când am făcut guacamole am fost fascinată de sâmburele mare al plantei de avocado. Aşa că am decis să încerc să cresc o plăntuţă de avocado. În continuare voi scrie exact cum am procedat:

Pasul 1: După ce aţi învelit sâmburele într-un şervet umed, introduceţi-l într-o pungă şi  aşezaţi-l într-un loc  luminos. 

Pasul 2: După vreo două săptămâni veţi observa că sâmburele s-a despicat în două. Urmează să îl scoateţi din pungă şi să îl introduceţi într-un borcănel pentru a da timp rădăcinei să crească.

Pasul 3: În penultima fază am mutat sâmburele într-un borcan mai înalt, căci, înainte de a fi plantat, rădăcina ar trebui să aibă câţiva centimetri.

[În mod normal sâmburele se fixează cu scobitori pentru a nu se scufunda în apă, eu însă am improvizat cu o structură albastră din plastic care era folosită la ambalarea brânzei feta. Nu e cea mai bună idee însă pentru că sâmburele s-a scufundat de nenumărate ori.]

Înapoi la întrebările de bază

Cartea lui Steve Hely "Cum am devenit un romancier celebru" are un farmec incontestabil: este amuzantă şi brutal de onestă, înţesată de citate din romane de duzină şi, în acelaşi timp, neuitând să vorbească despre meritele scriitorilor de geniu, ne aminteşte una dintre întrebările pe care ni le punem mai rar: "Ce este o carte adevarată?".

Talentatul absolvent de Litere, Pete Tarslow, lucrează într-o agenţie dubioasă pentru un şef care face în permanenţă analogii între lumea contemporană şi Imperiul Roman, scriind scrisori de motivaţie pentru tineri străini cu bani care doresc să aplice la universitate. Pete nu pretinde că ar avea principii, în schimb ştie clar ce vrea de la viaţă: banii şi faima care să îi asigure o casă cu vedere la ocean şi să îi faciliteze accesul la o anumită categorie de femei şi, nu în ultimul rând, să o facă pe Polly, iubita din colegiu, să sufere în ziua nunţii ei.

Animat de aceste deziderate nobile, Pete decide că a scrie o carte serioasă nu este nici uşor şi cu siguranţă nici profitabil. Aşa că după o muncă în niciun caz extenuantă de colectare a clişeelor preferate de cititori şi sub influenţa alcoolului şi a unui medicament obţinut într-un mod neortodox, scrie într-un timp record (dacă vă amintiţi din liceu- Sadoveanu a scris în două săptămâni capodopera "Baltagul") cartea "Clubul Rămăşiţele Tornadei". 

Soarta ţine cu trişorul îndrăzneţ, care se vede propulsat spre faimă şi spre cercul scriitorilor de succes pe care îi dispreţuieşte. Va putea Pete să continue să pozeze în scriitor sau îşi va da în vileag mârşăvia? În aflarea deznodământului veţi fi răsplătiţi de numeroase momente comice, şi veţi fi îndemnaţi să vă puneţi întrebări esenţiale pentru iubitorii de carte.

La început de blog

Blogul de faţă are ca unic scop să vă facă să zâmbiţi. Postările numeroase [căci numeroase vor fi] despre cărţi nu se doresc a fi nici snoabe, nici pretenţioase şi, din păcate, nu cred că vor fi pe gustul profei de română în cazul în care mai tineri cititori vor dori să scape ieftin la o temă printând o recenzie de pe acest blog. Scriu despre cărţi pe care mi-a făcut plăcere să le lecturez, nevăzând sincer scopul în a scrie pentru a desfiinţa nişte autori [să nu vă mire aşadar lipsa articolelor despre Mircea Cărtărescu]. Alte postări vor avea ca teme principale: reţete culinare, reţete naturiste şi plante de casă. Nu sunt fană a postărilor cu iz sentimental, aşa că nu vă aşteptaţi la articole patetice şi vag poetice. Cam atât pentru moment! Să pornim la drum!